Sharing is caring!

,,Este dificilă viața în mănăstire, dar așa am ales să trăiesc”

Împânzită de biserici, construcții de excepție ale trecutului și prezentului, de spații aproape legendare, capitala Austriei emană, așa cum afirmă bloggerii, un farmec aparte. Alături de arterele elegante există în această metropolă alei discrete străjuite uneori de clădiri fără ornamentație flamboaiantă. Pentru a nu ramâne in zona formulărilor abstracte, un exemplu la îndemână este Mechitaristengasse, o zonă de savurat în tihnă, de povestit și retrăit. La numărul patru al acestei străzi din districtul opt se află mănăstirea Congregației Mechitariste, un loc special, înălțător, discret și semnificativ, un loc care îngăduie apropierea de divinitate. Aici am stat de vorbă cu părintele arhimandrit Vahan Hovagimian despre identitate, despre patrimoniul cultural al armenilor, despre curaj și dârzenie, fiind surprinsă de densitatea discursului său și de franchețea mărturisirilor.

– Părinte arhimandrit, cu prilejul împlinirii, în 2017, a trei sute de ani de la sosirea abatelui Mechitar in Veneția ce evenimente au fost organizate în Europa?

– Într-adevăr, în 1717, abatele nostru, Mechitar a ajuns pe insula San Lazzaro. Înainte de a sosi aici, în 1701, la Constantinopol, a fondat o congregație, dar a trebuit alături de călugari să părăsească Imperiul Otoman și să întemeieze o mănăstire în Methoni, localitate situată în partea de sud-vest a peninsulei Peloponez. Șaisprezece ani acești călugari au trăit in Grecia, la Methoni. În 1717, au fost nevoiți, din nou, să plece, iar Ducele le-a dat o mică insulă din Laguna Venețiană. Aici, la San Lazzaro au ridicat o mănăstire care este proprietatea congregației și în prezent. La opt septembrie 2017 a avut loc o slujbă religioasă pe această insulă, iar la nouă septembrie au fost rostite rugăciuni în Catedrala San Marco în prezența Cardinalului. De fapt, în Italia, vor fi sărbătoriți cei trei sute de ani, din septembrie 2017 până în 2018, prin inițierea mai multor manifestări. De asemenea Academia din Armenia a oferit clerului posibilitatea de a organiza un simpozion dedicat acestui eveniment și au fost emise un timbru și o monedă cu imaginea mănăstrii de pe insula San Lazzaro. Și în Canada au fost marcați cei trei sute de ani printr-o serie de manifestări.

– Părinte, vă rog, să ne relatați istoria Congregației din Viena. Cum și când au ajuns călugării mechitariști aici? De ce s-au separat de cei de pe insula San Lazzaro?

– În anii care au urmat morții fondatorului nostru, Mechitar, pe când starețul mănăstirii era abatele Melkolnian, în perioada 1773-1775 au apărut discuții legate de problemele financiare și religioase. Aceste neînțelegeri vizau mai ales momentele importante ale slujbei religioase, influența bisericii apostolice armene, dar și a celei catolice. Optsprezece călugări au plecat la Trieste, gândindu-se inițial că se vor putea reîntoarce după moartea abatelui cu care nu se înțelegeau. La acea vreme, Trieste aparținea Habsburgilor. În 1810, le-a fost garantată rezidența în Viena, printr-un decret emis la cinci decembrie.

– Unde anume în Viena s-au stabilit călugării mechitariști? Cum au fost acceptați de împăratul Francisc I?

– Inițial, în 1811, și-au găsit adăpost într-o veche mănăstire capucină părăsită. În 1812, deja acești călugări au avut o tipografie și au putut desfășura o bogată activitate culturală. Există, în acest sens, mărturii în bibliotecă și în muzeu. Se tipăreau mai ales cărți religioase și se traducea mult. În 1837 a fost construită aripa principală a mănăstirii, iar în 1874 au fost adăugate noi corpuri de clădire și biserica. În anul 2000, mechitariștii de la Viena și cei din Veneția s-au reunit, după ce au fost separați două sute douăzeci și șapte de ani.

– Părinte arhimandrit, în prezent care este configurația acestui loc?

– Avem o mănăstire, biserica Maria Schutz, o bibliotecă, un muzeu și o tipografie. În fiecare an, vin aici cercetători mai ales din SUA, Armenia și Canada. De asemenea avem și o publicație permanentă, intitulată Handes Amsorya care a apărut prima dată în 1887 unde sunt dezbătute probleme filologice. Cei de pe insula San Lazzaro au revista Bezmavep care a văzut lumina tiparului in 1843. Primim cu drag pe cei care desfășoară cercetări în diferite domenii, punându-le la dispoziție manuscrisele, documentele, volumele necesare, cât și spațiul de lucru. Biserica Maria Schutz a fost construită în 1874, înlocuind-o pe cea veche, capucină. Arhitectul Camillo Sitte a integrat noua biserică între cele două corpuri deja existente ale mănăstirii. La parter se află o sală de mese construită în 1837 după planurile arhitectului Joseph Kornhänsel, având o frescă realizată de pictorul german Ludwig Ferdinand Schnorr și intitulată „Săturarea celor cinci mii de oameni”. Apostolii în această frescă au chipurile călugărilor mechitariști din acea vreme.

– Părinte, în tipografie câte persoane lucrează?

– Deși pare de necrezut, lucrează cincizeci și cinci de persoane.

– Muzeul se remarcă și prin diversitatea exponatelor?

– Sunt expuse in muzeu artefacte religioase, covoare și costume tradiționale, porțelanuri, o colecție de monede vechi, volume rare, fotografii, manuscrise și publicații. Foarte multe obiecte reprezintă donații ale familiilor de armeni pentru sufletele cărora ne rugăm în biserică. În muzeu se află prima carte tipărită în limba armeană în 1512 la Veneția, dar și prima Biblie de asemenea publicată in limba armeană la Amsterdam în 1666. Aceste volume reprezintă rodul unui efort îndelungat al multor intelectuali patrioți. Avem și un ghid al Vienei, în limba armeană publicat in 1828. Lesne de observat sunt și tablourile semnate de Ivan Aivazovski și donate de fratele său care a fost preot mechitarist.

 Printre exponate se numără drapelul Primei Republici Armene care a durat doar doi ani, 1918-1920. Una dintre atracțiile muzeului este mumia egipteană.  

– Părinte, în biblioteca mănăstirii este impresionant numărul de volume în foarte multe limbi.

– Intr-adevăr, avem cărți în limbile bulgară, franceză, engleză, germană, chineză, maghiară, sârbă, română. Nu este neașteptat acest lucru, având în vedere că este o bibliotecă destul de mare.

– Câți membri are Congregația acum?

– Suntem douăzeci și patru de preoți tineri și bătrâni. Aici, cei care împlinesc șaizeci și cinci de ani se retrag. Avem însă un preot în America care a împlinit nouăzeci și doi de ani, lucrează, fiind în plus directorul unei școli.

– Părinte arhimandrit, unde v-ați născut?

– M-am născut în Siria. Familia mea a ajuns în Liban, iar eu după absolvirea școlii am venit la Viena, în 1972. Mi-am continuat studiile în Austria și după terminarea Facultății de Teologie și Filozofie, în 1984, am slujit în această mănăstire, dar și în Liban, Siria și Armenia.

– Cine v-a încurajat să deveniți preot? Proveniți dintr-o familie religioasă?

– A fost chemarea mea, dar și familia m-a sfătuit în acest sens. E dificilă viața în mănăstire, dar așa am ales să trăiesc.

– Ce vă propuneți în continuare?

– Ne propunem să avem cât mai mulți preoți tineri de aceea ne îndreptăm privirile asupra Armeniei, de unde pot veni aceștia. De asemenea scriem cărți, iar scrisul e parte din viața noastră.

–  Din ce țări vin de obicei cei care doresc să devină preoți mechitariști?

– Înainte de a începe războiul, ei veneau mai ales din Siria și Liban. În ultima vreme vin din Armenia și Georgia.

– Ce studiază ei cu precădere la Viena?

– Aveam aici în mănăstire, înainte de anul 2000, o școală unde învățau până la bacalaureat și apoi mergeau la universitate. Acum ei studiază la Veneția.

– Părinte, mulțumesc pentru discuția consistentă, pentru posibilitatea de a vedea laolaltă atât de multe obiecte care permit cunoașterea armenilor. Fotografiile din muzeu, din 1912, de la Constantinopol și Smirna arată o comunitate prosperă cu oameni puternici, exemple semnificative pentru prezent.    

Interviu realizat de Andreea Barbu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *