„Sunt motivat de o curiozitate neobosită, în relația cu oamenii, cu muzica, cu arta în general.”- Interviu cu profesorul și criticul muzical DUMITRU AVAKIAN
În timpul anului școlar poate fi zărit pe bicicletă, îndreptându-se spre Colegiul Național ‘’George Enescu’’, iar serile grăbindu-se spre Ateneu sau altă sală de concerte. Pesemne cei cincizeci și trei de ani de activitate la catedră nu au fost suficienți. Cu un aer ușor prețios, eruditul Dumitru Avakian în cronicile sale captivante semnalează concertele de neratat de pe toate meridianele. Înainte de toate, însă nu uită că este armean și datorează mult familiei sale.
– Domnule profesor, sunteți descendentul unei cunoscute familii de artiști. Unde v-ați născut? Ce reprezintă acest spațiu în geografia spirituală a armenilor?
–Trebuie să o spun din capul locului, am sentimentul unei speciale apartențe. Beneficiez de o extensie spirituală aparte pentru că aparțin unui spațiu cultural atât de larg, fiind armean prin origine, dar trăind în spațiul educațional românesc. În același timp sunt basarabean prin conjunctura istorică și desigur, creștin prin confesiune.
Știut este faptul că spațiul românesc al Moldovei a fost de peste o mie de ani, cu rare excepții, leagănul generos al armenilor sosiți aici, pe aceste meleaguri, din depărtări, stârniți de bătaia vânturilor, din Rasăritul îndepărtat al Europei sau din Sud-ul mediteranean potrivnic, al ultimei sute de ani și mai bine. Sunt oameni care pe unde au trecut, au lăsat urme, au construit, nu doar pentru ziua de azi, pentru cea de mâine, nu doar pentru ei. Interesele proprii ale definirii de sine s-au împletit cu cele ale celor din jurul lor, fie că erau români, greci, evrei, turci, găgăuzi, ruși. Suntem născuți și eu și familia mea, tatăl, bunicii, o parte dintre verii mei, la Cetatea Albă, pe Nistru; este cetatea lui Ștefan cel Mare. Actualmente localitatea poartă un nume rusificat și este situată în Ucraina. Dar primele atestări privind prezența armenilor în Moldova, chiar în Cetatea Albă, datează din anii sfârșitului primului mileniu. O veche piatră de mormânt atestă acest lucru. Așezarea este însă cu mult mai veche.
– Bunicii dumneavoastră în Cetatea Albă ce limbi vorbeau ? Dar părinții? În familie se vorbea armeana?
– Nu mi-am cunoscut bunicii paterni, pe Mâgârdici și pe Sogovme, au pierit în împrejurările tragice ale anilor patruzeci ai secolului trecut, odată cu cedarea Basarabiei. Piatra de mormânt a întregii noastre familii din Cimitirul Armenesc situat pe Șoseaua Patelimon din București menționează pe frontispiciu numele lor.
Constituiau o onorabilă familie de meseriași; aveau cinci copii, tatăl, unchiul și mătușile mele. După obiceiul timpului, băieții au urmat studiile la București, iar fetele au deprins tainele gospodăriei, s-au măritat, au devenit mame bune. Trebuie menționat, atât în perioada țaristă, cât și în anii ce au urmat Unirii celei mari, Moldova de dincolo de Prut și până la Nistru, oferea specacolul cu totul special al unui veritabil creuzet de naționalități; exista acolo inclusiv o bogată comunitate de nemți, dar și de elvețieni care erau institutori, arhitecți, meșteri pietrari. Mama mea avea o bună prietenă care provenea dintr-o familie de italieni, familia Angelo de Vecchi. Firesc, în casa bunicilor mei se vorbea armenește. Comunitatea locală era numeroasă, la fel ca și cea a armenilor de pe malul drept al Prutului. Ei vorbeau în mod curent și turcește, românește, rusește… Biserica din Cetatea Albă, veche de secole, era coborâtă sub nivelul solului, în straturi vechi de pământ. Aici am fost botezat. Despre comunitatea de armeni din Cetatea Albă astăzi se știu foarte puține.
Sosiți la București, în anii teribili ai războiului, ai refugiului din mijlocul anilor patruzeci, principala problemă era aceea a supraviețuirii. Tatăl meu își terminase studiile la Scoala de Belle Arte, în atelierul maestrului Camil Ressu. A făcut parte din echipa de restauratori a picturilor murale din vechea clădire a Teatrului Național, distrusă în 1944 de bombardamentele aviaţiei germane asupra Bucureștilor. Mult mai târziu, în anii cincizeci, relațiile cu caracter national identitar, au putut să mijească. Mergeam cu tatăl meu la Catedrala Armeană, la marile sărbători ale armenilor, cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului și Bobotezei, ale Paștilor. Catedrala armeană din București era plină, enoriașii reveneau către o anume normalitate. Îmi aduc aminte, dintre armenii din București, tatăl meu întreținea relații de prietenie, de colegialitate cu pictorul Ghiragos Ghiragosian care pentru a se întreține el și sora sa, în zona Pieței Gemeni, deschiseseră o mică afacere, un mic magazin de cafea; o scurtă perioadă de timp aceste mărunte semne ale unei pretinse normalități sociale postbelice au supraviețuit. Relații de curtoazie, de reciprocă considerație profesională, îi uneau pe părinții mei de familia plasticienilor Sirarpi și Hovaghim Torosian. Mai târziu, spre sfârșitul anilor șaizeci, au emigrat în Statele Unite. Îmi aduc aminte, dețineau un atelier de sculptură propriu, bine amenajat într-o mansardă a unui bloc de pe bulevardul Ana Ipătescu, actualmente Lascăr Catargiu. Erau oameni minunați, luminoși, pozitivi. De altfel, sculptorul Torosian este autorul bustului generalului Antranig Ozanian aflat în curtea Catedralei Armene din București. Unchiul Grigore, fratele tatălui meu, era un reputat istoric și arheolog. A făcut săpături la Cetatea Albă, în zona vechii colonii grecești Tyras, de asemenea în zona piciorului podului lui Traian, de peste Dunăre, a făcut parte din echipa tinerilor istorici pe care Nicolae Iorga i-a trimis la Roma pentru a studia la Accademia di Romania aflată în construcție în anii douăzeci.
– Tatăl dumneavoastră, Harutiun Avakian, a fost un apreciat restaurator de biserici ortodoxe. La care lăcașe de cult pot fi admirate frescele sale?
– In anii cincizeci și șaizeci ai secolului al douăzecilea a pictat câteva biserici în jurul Bucureștilor, la Măgurele, dar și la Comarnic. Dar a fost pasionat de restaurări ale frescelor vechi, ocupându-se de restaurarea frescelor unui mare pictor din secolul al șaptesprezecelea, Pârvu Mutu. A condus o perioadă de timp Comisia de Pictură Bisericească de pe lângă Patriarhie. A lucrat în echipe speciale care au readus la viață vechile fresce ale mânăstirii Tismana, a restaurat frescele bisericii din comuna Sibiel, a completat și a restaurant pictura murală a Catedralei Mitropoliei din Sibiu. In paralel a făcut pictură în ulei, pictură de șevalet. În calitate de membru al Uniunii Artistilor Plastici a deschis o expozitie personală în spațiul bine cunoscut de pe Calea Victoriei.
– Familia v-a îndrumat să absolviți Conservatorul și să vă dedicați unei cariere pedagogice ?
– Părinții m-au susținut, indiscutabil. Eram buni prieteni cu familia pictorului Alexandru Ciucurencu, cu familia pictorului Dumitru Bâșcu, fratele lui George Enescu. Am luat lecții pregătitoare de Armonie, de Forme Muzicale, de Teoria Muzicii, cu regretații compozitori și profesori Romeo Alexandrescu, Mihai Mitrea Celarianu, Rodica Costin. În timpul studiilor universitare am beneficiat de îndrumarea academicianului Octavian Lazăr Cosma și profesoarei Ioana Ștefănescu. Am nutrit sentimente de admirație pentru personalități puternice ale vieții noastre muzicale, profesori, personalități cu totul captivante, carismatice, cum au fost regretații Miriam Marbe, Dan Constantinescu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Alexandru Pașcanu, cu toții intrați în legendă. Am frecventat o parte dintre cursurile domniilor lor. Am beneficiat periodic de sfaturile maestrului Garabet Avakian, profesor de vioară celebru în epocă, o rudă îndepărtată.
– Astăzi, domnule profesor, în era tehnologiei, cât de importante sunt studiile muzicale pentru formarea unui tănâr ? Dar cunoaștera unui instrument?
– Studiile muzicale trebuie să facă parte din complexul studiilor generale privind formarea personalității umane chiar din copilărie. Practica unui instrument contribuie la dezvoltarea profesională ulterioară. A coordona acțiunile practice privind abordarea unui instrument în relația cu semnele partiturii, stimulând expresia melodică, totul dezvoltă funcțiile principale ale cortexului dar și generozitatea comunicării; cea care îmbogățește natura umană a ființei noastre. În acest sens, studiul pianului este prioritar.
– Cum l-ați decoperit pe Komitas? În 2019, la împlinirea a o sută cincizeci de ani de la nașterea sa care este semnificația operei acestui arhimandrit inovator?
–L-am descoperit cu totul întâmplător pe Komitas. A fost o revelație! Este primul muzician armean care face conexiunea muzicii armenești, tradiționale, cu gândirea vest-europeană privind construcția formei, a genurilor muzicale. O face fără a fi trădat spiritul monodiei armenești tradiționale. Aniversarea din 2019 constituie un prilej de reflexie privind soarta acestui spirit ales, călugăr-muzician.
– Cum apreciați efortul unor interpreți renumiți care trăiesc în Europa, precum Sergey Khachatryan care promovează creațiile lui Komitas pe scenele lumii? Specialiștii în muzică veche de pe toate meridianele ar putea readuce în atenția publicului tănâr compozițiile etnomuzicologului armean ?
– Este salutară acțiunea acestor tineri muzicieni de origine armeană. Khachatryan este un exemplu in acest sens, dispune de o consistență cu totul specială a comunicării, de o tensiune a expresiei rar întălnită. Iată cum melopea transcrisă de Komitas pătrunde pe marile scene ale lumii, sensibilizând conștiințele a sute de mii de oameni care au posibilitatea cunoașterii specificului cu totul particular al melodiei armenești.
-Ce apreciați la un interpret, versatilitatea, strălucirea, tehnica sau originalitatea?
– In cazul muzicianului performer apreciez în primul rând cultura stilistică și calitatea, inteligența, elocvența comunicării. Abilitățile tehnice pot fi câștigate prin studiu aplicat, prin acerbă perseverență. Dar talentul, darul divin, îl ai sau nu. Poate fi abil mimat. Dar nu este același lucru.
– Domnule profesor, considerați că muzica tradițională armeană este în prezent îndeajuns cunoscută în România?
– Evident, nu. Datele de bază ale acesteia sunt cercetate la nivelul studiilor de folclor comparat. Posibilitățile unei cunoașteri mai apropiate pot proveni din muzica cultă. Exemplele celebre le oferă, spre exemplu, muzica lui Aram Haciaturian. Concertul pentru vioară și orchestră, muzica baletelor Gayaneh sau Spartacus a intrat de mult în marele repertoriu promovat în mod curent, în sălile de concert, în teatrele de operă și balet. Sunt creații de mult intrate în conștiința publică, sunt lucruri care mustesc, literalmente, de muzică tradițională armeană abil înveștmântată orchestral sau la nivel concertant. Muzica lui Komitas ar putea intra în această categorie. În al doilea rând, cum să nu apreciezi în ultima vreme, fenomenul bucureștean pe care, de ani buni, îl reprezintă Festivalul Strada Armenească? Este un bun prilej de cunoaștere inclusiv al folclorului muzical.
– De peste cincizeci de ani sunteți profesor la Colegiul Național ‘’George Enescu’’. Nu vă cruțați deloc, mergeți la cele mai importante concerte din Europa și scrieți cronici muzicale permanent. Cum vă autodefiniți?
–Scriu din anii liceali petrecuți la cunoscutul Colegiu Național Caragiale. Am avut profesori minunați care m-au stimulat în acest sens. Am scris și în anii studenției, în cunoscuta publicație a timpului, Viața Studențească. Mai apoi, am colaborat în cele două redacții importante ale timpului, la România Liberă, la Scânteia. Am câștigat enorm colaborând cu personalități cum sunt criticul literatar Valeriu Râpeanu sau regretatul scriitor Mircea Horia Simionescu. Am făcut numeroase analize muzicale, am publicat studii în revista Muzica. Am scris cronici muzicale cu prilejul tuturor edițiilor Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, cu excepția primei ediții din anul 1958. Evenimentul a crescut enorm în anvergură în deceniile din urmă. Până spre anii 80 am organizat un extins ciclu de manifestări cu caracter concertant, anume Gala Tinerilor Concertiști desfășurată sub egida Asociației Oamenilor de Teatru și Muzică, organism condus de actrița Dina Cocea. Am susținut comunicări științifice privind creația enesciană, la Universitatea de Arte din Berlin, de asemenea cu prilejul unui mare colocviu susținut la Paris, în anii 90. Nu este mult, nu este puțin. Am cîștigat experiență în a evalua fenomenul muzical artistic, datele esențiale ale acestuia. Consider că muzica se învață în primul rând de la muzica petrecută în sala de concert, alături de muzicianul performer, alături de emoțiile, de năzuințele acestuia.
În luna iulie 2019, spre exemplu, asist la câteva concerte ale marelui festival anual pe care Boston Symphony Orchestra îl susține la Tanglewood. Este cel mai important fenomen de masă privind funcția socială a muzicii culte. La unele concerte participă mase imense de melomani, chiar și șaisprezece mii de ascultători.
Cum mă definesc? Sunt motivat de o curiozitate neobosită, în relația cu oamenii, cu muzica, cu arta în general. Datorez acest fapt părinților mei, Maria și Harutiun, cei care mi-au sădit respectul față de cultură, față de tradiții, de oameni. Ei dispuneau de un neistovit sentiment al familiei, al prieteniei. Sunt în permanență alături de mine! Și vreau să mai spun ceva. Nici în anii din urmă și nici în trecut, nici eu și nici părintii mei nu am făcut parte din nici un partid politic. Acest lucru ne-a permis să ne orientăm prioritar pe problemele profesionale, pe aspecte ce țin de buna comunicare între membrii familiei, buna comunicare cu prietenii.
– Mulțumesc, domnule profesor și aștept să discutăm și cu altă ocazie despre muzică, artele spectacolului și evident, armeni.
Interviu realizat de Andreea Barbu